Secretele baltilor romanesti

Duminica oarecare de iarna uitata de Dumnezeu pe pamant… Cu nimic diferita de ultimele duminici infrigurate, indulcite constant cu pagini de lectura si arome de cappuccino, amaretto, scortisoara…

Am pus hotarata cana de cafea pe masa dupa o ultima sorbitura grabita si m-am avantat, cu o strangere de inima, in cenusiul incoerent al zilei de afara… Din inertie, am luat-o la pas aiurea pe strazi… De jur imprejur, figuri zgribulite si cladiri istovite de atata iarna si istorie, ingramadite laolalta intr-un peisaj monoton de duminica in Bucuresti…

Din aceeasi inertie, calcam prin balti omniprezente si ele… Pana n-am mai calcat…

Oglinda unei balti bucurestene s-a tulburat si-odata cu ea, Ateneul s-a cutremurat… Din baltile adiacente, ma provoca imaginea aceluiasi Ateneu dar intr-o ipostaza cu totul inedita: cu susul in jos, neclintit sau tremurand, dupa cum ii dicta adierea nemiloasa a iernii…

Dantelaria fina mi-a luminat privirea inerta… Neincrezatoare – ca un copil mic aflat in fata primului brad de Craciun – am privit in jur cersind parca o confirmare care nu a venit… Eram singurul martor al unui secret atat de evident reflectat in baltile noastre de toate zilele… Am sorbit cu nesat nectarul acelei revelatii, umplandu-mi sufletul mirat de frumusete…

Inevitabil, in weekend-ul acela am reflectat la frumusetea care salasluieste la fiecare colt de strada si in fiecare balta, amenintand sa ne scoata din inertia proprie si a vremurilor…